Ieşea un păcătos din biserica Trei Ierarhi. Acela eram eu. La poartă un moşneag îmbrăcat curăţel, cu părul albit de vremuri, ajută cu nevoia lui, bucuria de a face milostenii a celor ce intră şi ies de la slujbă. Nevoia lui era sărăcia. Bucuria lui era milostivirea celor buni şi bănuţul ce cade în palma sa, întărită şi încreţită de muncă.
Dar iată că milostivirea nu-i totuna cu banul dăruit. Ieşind eu pe poarta îl aflu pe bătrân. Şi nu ştiu cum mi s-a lipit sufletul de el şi de cuminţenia lui de om bătrân.
- Fă-ţi pomană cu un ban, flăcăule.
- Crede şi dumneata moşule, n-am.
- Cred, cred flăcăule; eu îs mulţămit că-mi vorbeşti frumos şi mulţumesc lui Dumnezeu …
- Sănătate moşule şi numai bine.
M-am îndepărtat cu sufletul plin de bucuria cuvintelor bătrânului. Îmi părea că am făcut cea mai frumoasă faptă din viaţa mea. Eram totuşi ruşinat şi de limba mea mincinoasă, căci bani aveam dar nu mărunţei. Şi Dumnezeu m-a bătut pentru minciuna mea căci pe bătrânul meu nu l-am mai văzut.
Şi nu vă mint, mi-e dor şi acum de el şi mi-a fi mereu.
