Mircea Eliade –Arta de a muri

,, Trăim atâta mizerie, experimentăm cu toţii atâta laşitate şi abdicări ( un om cu adevărat cinstit, în sensul clasic al cuvântului, ar trebui în zilele noastre ori să asasineze, ori să se sinucidă: refuzând prin acest gest de curaj să ia parte la contemporaneitate ); ne vedem siliţi în fiecare zi să asistăm la atâta suferinţă nedreaptă; înţelegem în fiecare zi că suntem neputincioşi să alinăm suferinţele acestea, ca orice am face suntem şi rămânem neputincioşi- încât ajungem fiecare să realizăm condiţia tragică a existenţei noastre sociale. ( … )
Există astăzi în lume o suferinţă meschină, cotidiană, inferioară; o suferinţă biologică, nu una umană şi spirituală. Tragismul acesta de fiecare zi pe care îl trăim cu toţii nici nu ne ajută, cel puţin, să ne adâncim sufletul nostru, să-l conducem spre mântuire. Noi suntem ursiţi să înţelegem neputinţa nostră umană, limita voinţei noastre, nedreptatea predestinată acestei Lumi – auzind cum alţii au miliarde, iar alţii mor de foame, asistând cum cele mai curajoase porniri sunt înecate în ticăloşia sfârşiturilor, ştiind cum totul se cumpără, totul se vinde. Este o aşteptare tristă pretutindeni în lume. O aşteptare a întregii vieţi colective, neliniştită, chinuită. Ce miracol va putea sparge zidul de noroi care ne sufocă? Începi să disperezi chiar la posibilitatea acestui miracol … ,,

Iar dacă miracolele nu mai sunt posibile, atunci rămân definitive doar neroziile … NEROZIILE UNUI PROVINCIAL :

vineri, 2 ianuarie 2009

Bătrânul




Ieşea un păcătos din biserica Trei Ierarhi. Acela eram eu. La poartă un moşneag îmbrăcat curăţel, cu părul albit de vremuri, ajută cu nevoia lui, bucuria de a face milostenii a celor ce intră şi ies de la slujbă. Nevoia lui era sărăcia. Bucuria lui era milostivirea celor buni şi bănuţul ce cade în palma sa, întărită şi încreţită de muncă.
Dar iată că milostivirea nu-i totuna cu banul dăruit. Ieşind eu pe poarta îl aflu pe bătrân. Şi nu ştiu cum mi s-a lipit sufletul de el şi de cuminţenia lui de om bătrân.
- Fă-ţi pomană cu un ban, flăcăule.
- Crede şi dumneata moşule, n-am.
- Cred, cred flăcăule; eu îs mulţămit că-mi vorbeşti frumos şi mulţumesc lui Dumnezeu …
- Sănătate moşule şi numai bine.
M-am îndepărtat cu sufletul plin de bucuria cuvintelor bătrânului. Îmi părea că am făcut cea mai frumoasă faptă din viaţa mea. Eram totuşi ruşinat şi de limba mea mincinoasă, căci bani aveam dar nu mărunţei. Şi Dumnezeu m-a bătut pentru minciuna mea căci pe bătrânul meu nu l-am mai văzut.

Şi nu vă mint, mi-e dor şi acum de el şi mi-a fi mereu.