Mircea Eliade –Arta de a muri

,, Trăim atâta mizerie, experimentăm cu toţii atâta laşitate şi abdicări ( un om cu adevărat cinstit, în sensul clasic al cuvântului, ar trebui în zilele noastre ori să asasineze, ori să se sinucidă: refuzând prin acest gest de curaj să ia parte la contemporaneitate ); ne vedem siliţi în fiecare zi să asistăm la atâta suferinţă nedreaptă; înţelegem în fiecare zi că suntem neputincioşi să alinăm suferinţele acestea, ca orice am face suntem şi rămânem neputincioşi- încât ajungem fiecare să realizăm condiţia tragică a existenţei noastre sociale. ( … )
Există astăzi în lume o suferinţă meschină, cotidiană, inferioară; o suferinţă biologică, nu una umană şi spirituală. Tragismul acesta de fiecare zi pe care îl trăim cu toţii nici nu ne ajută, cel puţin, să ne adâncim sufletul nostru, să-l conducem spre mântuire. Noi suntem ursiţi să înţelegem neputinţa nostră umană, limita voinţei noastre, nedreptatea predestinată acestei Lumi – auzind cum alţii au miliarde, iar alţii mor de foame, asistând cum cele mai curajoase porniri sunt înecate în ticăloşia sfârşiturilor, ştiind cum totul se cumpără, totul se vinde. Este o aşteptare tristă pretutindeni în lume. O aşteptare a întregii vieţi colective, neliniştită, chinuită. Ce miracol va putea sparge zidul de noroi care ne sufocă? Începi să disperezi chiar la posibilitatea acestui miracol … ,,

Iar dacă miracolele nu mai sunt posibile, atunci rămân definitive doar neroziile … NEROZIILE UNUI PROVINCIAL :

duminică, 1 februarie 2009

Am aflat adevărul despre Moarte !


Când omul moare, am aflat de la cei atotştiutori că sufletul părăseşte trupul nefolositor şi se duce la Dumnezeu …

Eu însă am aflat şi altceva: pe când omul îmbătrâneşte şi se apropie de moarte, tot atunci sufletul său creşte şi se întinde în tot trupul, până când nemaifiind spaţiu explodează prin moarte, împrăştiindu-se peste tot în jur, în sufletele apropiaţilor dragi şi în toată lumea. Desavârşirea sufletului se face prin moarte precum se desăvârşeşte aluatul pâinii în trecea sa prin focul cuptorului.

Frica de moarte a omului este aceeaşi cu frica bobocului de floare care stă să înflorească. Murind trupul omului, se desăvârşeşte sufletul său şi nu se săvârşeşte, nu se termină … aşa şi moartea-desfacerea trupului bobocului de floare desăvârşeşte frumuseţea sufletului florii.

Amintirile despre cei trecuţi dincolo de moarte sunt părticele din sufletul acestuia, care s-a împrăştiat în toată lumea, precum parfumul florii care este pentru toţi şi peste toate.Adevărat, parfumul florii se pierde în timp. La fel şi sufletul omului trecut prin moarte este uitat, dar nu ca o uitare oarecare a unui lucru, ci ca o diluare la infinit, o cuprindere cu acest suflet a întregului pământ, pătrunzând astfel în toţi oamenii vii, dar şi în sufletele celor deja trecuţi la cele veşnice. Cele veşnice reprezentând şi sufletele tuturor strămoşilor noştrii care au trecut prin moarte, care împreună contopite încap şi sunt parte din sufletul Lui Dumnezeu.


Notă: Despre sufletele celor care mor tineri, nu pot decât să subscriu la părerea celor care spuneau că ,, Dumnezeu I-a chemat mai devreme la El ca să înlocuiască cu sufletele lor, stelele de pe cer care au obosit . “ Iar sufletele lor veghează peste noi, peste pământ, peste întreg universul deopotrivă, mai aproape de Dumnezeu, în sufletul Lui Dumnezeu.

De aceea dacii se bucurau la moartea semenilor sai, iar noi ar trebui să nu ne întristăm prea tare.