Mircea Eliade –Arta de a muri

,, Trăim atâta mizerie, experimentăm cu toţii atâta laşitate şi abdicări ( un om cu adevărat cinstit, în sensul clasic al cuvântului, ar trebui în zilele noastre ori să asasineze, ori să se sinucidă: refuzând prin acest gest de curaj să ia parte la contemporaneitate ); ne vedem siliţi în fiecare zi să asistăm la atâta suferinţă nedreaptă; înţelegem în fiecare zi că suntem neputincioşi să alinăm suferinţele acestea, ca orice am face suntem şi rămânem neputincioşi- încât ajungem fiecare să realizăm condiţia tragică a existenţei noastre sociale. ( … )
Există astăzi în lume o suferinţă meschină, cotidiană, inferioară; o suferinţă biologică, nu una umană şi spirituală. Tragismul acesta de fiecare zi pe care îl trăim cu toţii nici nu ne ajută, cel puţin, să ne adâncim sufletul nostru, să-l conducem spre mântuire. Noi suntem ursiţi să înţelegem neputinţa nostră umană, limita voinţei noastre, nedreptatea predestinată acestei Lumi – auzind cum alţii au miliarde, iar alţii mor de foame, asistând cum cele mai curajoase porniri sunt înecate în ticăloşia sfârşiturilor, ştiind cum totul se cumpără, totul se vinde. Este o aşteptare tristă pretutindeni în lume. O aşteptare a întregii vieţi colective, neliniştită, chinuită. Ce miracol va putea sparge zidul de noroi care ne sufocă? Începi să disperezi chiar la posibilitatea acestui miracol … ,,

Iar dacă miracolele nu mai sunt posibile, atunci rămân definitive doar neroziile … NEROZIILE UNUI PROVINCIAL :

duminică, 1 februarie 2009

Manifest


Dacă cumva îmbătrâniţi sau simţiţi că muriţi, nu vă aruncaţi gândurile copilăriei, adolescenţei sau maturităţii sufleteşti la gunoi. Chemaţi-vă urmaşii: copii şi nepoţii, testaţii dacă au sufletele făcute din poezie sau proză şi dacă nu, donaţi-vă jurnalele către muzee şi biblioteci.
Nu cedaţi imboldului vârstei imature când plictisiţi de singurătate interioară sau la vreo curăţenie oarecare prin cameră, aruncăm ce ne prisoseşte.Culmea aruncăm pe cele ale sufletului: primul desen de copil, prima poezie, prima scrisoare de dragoste primită, primul jurnal de adolescent. Începem astfel aruncând primul gând şi prima amintire, urmează ultimul plâns şi ultima iubire şi tot ce mai rămâne între ele.
Dacă vreţi să conteze trecerea voastră prin viaţă, nu renunţaţi la micile voastre sentimentalisme, la încercările voastre literare mai reuşite sau nu. Lăsaţii pe alţii să vă judece, dacă nu în acest prezent, sigur în viitorul îndepărtat.

Dacă spuneţi că nu vă pricepeţi la proză sau poezie, sigur ştiţi să ţineţi un jurnal. Cotidianul vostru banal devine senzaţional peste 100 - 200 de ani. Gândiţi-vă ce bine ar fi dacă am cunoaşte viaţa de zi cu zi a unui anonim de acum 200 de ani. Despre scriitorii noştrii faimoşi mai ştim câte ceva, dar despre anonimii lor admiratori şi epigoni, mai nimic. Încercaţi să înţelegeţi cum era viaţa unui alter-ego de-al vostru de pe la 1800, veţi vedea că e greu, cam greu.

Dacă dacii ar fi avut biblioteci şi muzee, astăzi ele ar fi fost pline de jurnalele lor de memorii, scrise în piatră şi aur. Şi am fi ştiut totul despre ei …

Dar noi avem şi muzee şi biblioteci şi nici măcar nu mai intrăm în ele, darămite să le mai umplem cu jurnalele noastre personale, jurnalele scrise de noi.

Deci, donaţi-vă jurnalele şi memoriile voastre către muzee şi biblioteci.