Nouă înainte de ‘89
I
În momentul de faţă, actul instruirii supune la efort memoria eliminind sufletul şi nu întărindu-l. Necesarul devine obligatoriu şi învăţarea o forţare. În fine, relaţiile învăţător- învăţăcel sunt mai degrabă terorizante decât amicale sau de apropiere. Şcoala devine un instrument cu mult prea multe elemente nepermis de prost statutate.
II
Singurul lucru pe care ţi-l mai poate oferi societatea este anonimatul. Omul îşi pierde treptat identitatea în conglomeratul de valori pe care l-a creat. Identitatea lui trece asupra bunurilor sale, iar acestuia nu-i rămâne decât să-şi contemple nulitatea propriei sale individualităţi.
Iată beneficiile erei tehnologice şi ale dărâmării tuturor barierelor necunoscutului. Ca rezultat, în viitor, vom deveni o societate anonimă în convulsiile ei, un imens monstru producător de valori, pe care tot el le consumă.
În nici un caz să nu ne aşteptăm la confort, estetică şi intimitate, ci la util, funcţional şi universalitate – o cursă stresantă mergând la infinit.
III
Undeva deasupra noastră există desigur o lume supercivilizată. Acolo trăiesc acei oameni care au descoperit Adevărul etern valabil şi au renunţat la balastul inutil al corpului lor fizic, scăpând astfel de toate tentaţiile lumii materiale. Ei sunt idealul spre care tindem şi noi, cei care ne credem stăpânii Pământului şi care în realitate suntem doar o rasă înzestrată de animale.
Oamenii adevăraţi sunt acolo sus şi ei râd de jocul nostru de-a viaţa şi de ifosele noastre de stăpâni atotcunoscători. Ei însă au o viaţă mentală exprimată în vibraţii şi energie, o viaţă curată, paradisiacă. Din când în când ei trebuie să elimine din lumea lor energiile reziduale, nefolositoare şi atunci pentru noi apar pe cer ozn-urile.
Bucură-te omule căci eşti mare, eşti invitat să vezi o lume întreagă pe oala de noapte, înainte de culcare.
IV
Omul este din ce în ce mai nemulţumit: nu-şi poate dori în acelaşi ritm cu progresul general.
În aceste condiţii vreau să spun că îi admir foarte mult pe cîini. Deşi au trăit milenii lângă oameni, nu au dat nici un semn de oarecare progres comportamental sau mental. Ei doar au urmărit evoluţia omului şi intuind impasul în care va ajunge, au renunţat să mai cadă în aceeaşi greşeală, sistând o evoluţie ce avea toate şansele să curgă în sens pozitiv.
Uneori stau şi mă întreb cine a găsit drumul cel bun? Noi sau cîinii noştrii. Câte ştiu cîinii despre noi şi cât ştim noi despre cîini? Câţi oameni ştiu ce se petrece în mintea unui cîine?
V
Cel mai bun lucru pentru aţi da seama de iluzia acestei vieti şi a ta însuţi, ca persoană fizic, este confruntarea cu propria ta imagine întruchipată într-un alt om.
Cine va fi originalul şi cine sosia, când amândoi veţi avea aceeaşi identitate declarată. Atunci dintr-un întreg devii o jumătate sau mai puţin – o copie, o dublură a unui original ce nu mai există, pentru că şi celălalt va simţi în fond acelaşi lucru.
Trăim în aşteptarea acestui etern paradox căci undeva în lume există un om care este identic nouă ca fizic şi care poate oricând, cu puţin efort, să ne ia locul.
VI
Omul nu poate fi numai ceea ce se vede. Nu e numai chimia unui trup şi decadenţa unei minţi. Ceva, altceva, trebuie să fie acolo în el. Acesta este spiritul său,
eul adevărat, omul cel firesc, carnea fiindu-i doar un simplu vehicol. De aceea, nici viaţa pe care o trăim nu poate fi acceptată ca fiind doar imaginea stearpă a realităţii zilnice. Ea e doar iluzia în care ne zbatem.
VII
Aş vrea, dacă s-ar putea, ca toată averea şi avutul meu să-l concentrez într-un singur obiect, suficient de preţios şi îndeajuns de mic, precum un diamant sau o perlă, pentru a-l purta cu mine mereu; dar în acelaşi timp micimea lui să mă ajute, în caz că îl pierd ori mi se fură, să nu-mi pară rău deloc sau foarte puţin, pe măsura acelui obiect foarte mic.
VIII
Înainte vreme datorită constrângerilor exterioare, omul îşi cultiva libertatea interioară umplându-şi sufletul cu tot ceea ce nu vedea în exterior.
Acum, într-o libertatea prost înţeleasă, omul îşi uită sufletul încuiat în trup, prăfuit, micşorat, tot privind la întâmplările ce îl lovesc din exterior.
Suntem condamnaţi la sterilitate interioară şi exterioară, posibil să devenim analfabeţi ai vieţii.
IX
Oamenii sunt cu desăvârşire ciudaţi. Vor să iasă din natură ca fiind animale inteligente şi totuşi păstrează legături de dependenţă cu ea.
,, Am trăit 100 de ani. “ spune un bătrân şi noi îl comparăm cu imaginea mai veche a unui fag de 100 de ani. E frumoasă o astfel de comparaţie dar nu e prea omenească. Mai degrabă naturală.
Omul va trebui în viitor să-şi merite vârsta prin inteligenţa sa. Vârsta poate creşte şi descreşte într-o viaţă de om. Astfel vârsta va depinde de om şi nu ca până acum, omul de vârsta sa. Când va trece un an de zile, omul nu va avea +1 an obligatoriu adăugat la vârsta sa. Nu. Când se va considera pregătit, omul va da un examen de inteligenţă, un examen Om. Va fi ca şi cum ar da un examen, pentru o nouă slujbă, în zilele noastre.
Dacă va reuşi, va fi un om fericit căci anii săi nu sunt reprezentarea unei vârste naturale ci a unei vârste a inteligenţei. Astfel la examenele anuale vom constata că devenim mai înţelept şi nu mai bătrâni. De aici o mulţime de înlesniri şi un val de optimism pentru toată lumea.
Acum nu e prea mare bucurie să spui că ai ajuns la 100 de ani, precum un bunic, pe când în viitor va fi o adevărată uimire să descoperi că la ultimul examen ai reuşit să împlineşti 100 de ani-inteligenţă. Desigur, nu se pot câstiga mai mulţi ani simultan, la acelaşi examen, deoarece inteligenţa nu e strict definită pe un singur domeniu de activitate, ea fiind strâns legată de acea inteligenţă cotidiană, acumulată zi de zi.
Va fi o plăcere ca de ziua ta să ai pe tort atâtea lumânări aprinse câţi ani-inteligenţă ai acumulat la examene vieţii. Acum suntem cu adevărat oameni ….
