Mircea Eliade –Arta de a muri

,, Trăim atâta mizerie, experimentăm cu toţii atâta laşitate şi abdicări ( un om cu adevărat cinstit, în sensul clasic al cuvântului, ar trebui în zilele noastre ori să asasineze, ori să se sinucidă: refuzând prin acest gest de curaj să ia parte la contemporaneitate ); ne vedem siliţi în fiecare zi să asistăm la atâta suferinţă nedreaptă; înţelegem în fiecare zi că suntem neputincioşi să alinăm suferinţele acestea, ca orice am face suntem şi rămânem neputincioşi- încât ajungem fiecare să realizăm condiţia tragică a existenţei noastre sociale. ( … )
Există astăzi în lume o suferinţă meschină, cotidiană, inferioară; o suferinţă biologică, nu una umană şi spirituală. Tragismul acesta de fiecare zi pe care îl trăim cu toţii nici nu ne ajută, cel puţin, să ne adâncim sufletul nostru, să-l conducem spre mântuire. Noi suntem ursiţi să înţelegem neputinţa nostră umană, limita voinţei noastre, nedreptatea predestinată acestei Lumi – auzind cum alţii au miliarde, iar alţii mor de foame, asistând cum cele mai curajoase porniri sunt înecate în ticăloşia sfârşiturilor, ştiind cum totul se cumpără, totul se vinde. Este o aşteptare tristă pretutindeni în lume. O aşteptare a întregii vieţi colective, neliniştită, chinuită. Ce miracol va putea sparge zidul de noroi care ne sufocă? Începi să disperezi chiar la posibilitatea acestui miracol … ,,

Iar dacă miracolele nu mai sunt posibile, atunci rămân definitive doar neroziile … NEROZIILE UNUI PROVINCIAL :

duminică, 1 martie 2009

Eu şi gândacii



O noapte neagră mă cufundă într-un vis asemenea.

Mă aflam într-o cameră izolată împreună cu o sumedenie de gândaci, mici şi urâţi, care se plimbau pretutindeni pe pereţi şi pe podea. Altceva nu se afla în acea cameră. Întrucât numărul lor nu era copleşitor, ci se întrevedeau asemeni unor puncte de mizerie mişcătoare, sentimentul fricii, faţă de intenţiile lor nevăzute, nu se născuse încă. Eram doar un simplu obiect pentru ei, cei mici şi fără putere asupra mea, iar eu îi dominam de la înălţimea ochilor, sigur pe puterea mea de ai strivi pe toţi sub picior.
Coşmarul a început mai târziu, când am simţit o mâncărime ciudată în zona fluierului piciorului drept. Până să mă aplec şi să văd despre ce este vorba, simt în ureche o senzaţie dezagreabilă şi într-o fracţiune de secundă, extrag cu degetul mic un gândac pe care apoi îl strivesc sub picior, cutremurat de scârbă şi de îndrăzneala lui. Atenţia mi se îndreaptă din nou spre picior şi încep să mă scarpin asiduu, în zona respectivă, pentru a elimina senzaţia. Cu groază imensă constat că pielea nu-şi mai recunoaşte proprietăţile şi se exfolieze în plăcuţe subţiri, cornoase, mici, până când nu mai rămâne nimic. În locul acela se căsca o gaură hidoasă prin care observ cu nelinişte că piciorul meu era gol în interior. De fapt atunci am înţeles că eram cu totul gol pe dinăuntru şi o nelinişte cumplită m-a cuprins când am făcut asocierea dintre gaura piciorului meu şi gândacii care într-o clipă puteau să mă invadeze prin interior şi să mă distrugă.
Atunci am avut senzaţia iminentei mele prăbuşiri în mijlocul acestor gângănii urâte. Ştiam că eu, un colos ca mărime, sunt la cheremul infimelor vieţuitoare, când sunt gol şi fără substanţă pe dinăuntru …


Trezindu-mă, am acuzat mult timp dureri la picior, în acel loc. Acest lucru m-a făcut să gândesc la semnificaţiile posibilele ale acestui vis…

Am găsit multe, dar sunt sigur că are o legătură cu dimensiunea personulităţii mele, goale şi lipsite de substanţă, în raport cu ideile tuturor celorlalţi semeni ai mei, oamenii, idei noi, pe care nu le-am acceptat niciodată cu plăcere. Eu fiind colosul şi ei gândacii, ideile lor.