Mircea Eliade –Arta de a muri

,, Trăim atâta mizerie, experimentăm cu toţii atâta laşitate şi abdicări ( un om cu adevărat cinstit, în sensul clasic al cuvântului, ar trebui în zilele noastre ori să asasineze, ori să se sinucidă: refuzând prin acest gest de curaj să ia parte la contemporaneitate ); ne vedem siliţi în fiecare zi să asistăm la atâta suferinţă nedreaptă; înţelegem în fiecare zi că suntem neputincioşi să alinăm suferinţele acestea, ca orice am face suntem şi rămânem neputincioşi- încât ajungem fiecare să realizăm condiţia tragică a existenţei noastre sociale. ( … )
Există astăzi în lume o suferinţă meschină, cotidiană, inferioară; o suferinţă biologică, nu una umană şi spirituală. Tragismul acesta de fiecare zi pe care îl trăim cu toţii nici nu ne ajută, cel puţin, să ne adâncim sufletul nostru, să-l conducem spre mântuire. Noi suntem ursiţi să înţelegem neputinţa nostră umană, limita voinţei noastre, nedreptatea predestinată acestei Lumi – auzind cum alţii au miliarde, iar alţii mor de foame, asistând cum cele mai curajoase porniri sunt înecate în ticăloşia sfârşiturilor, ştiind cum totul se cumpără, totul se vinde. Este o aşteptare tristă pretutindeni în lume. O aşteptare a întregii vieţi colective, neliniştită, chinuită. Ce miracol va putea sparge zidul de noroi care ne sufocă? Începi să disperezi chiar la posibilitatea acestui miracol … ,,

Iar dacă miracolele nu mai sunt posibile, atunci rămân definitive doar neroziile … NEROZIILE UNUI PROVINCIAL :

marți, 15 septembrie 2009

Anti Dacă

de Kostas Varnalis

De poţi să faci pe prostu’ când altul te repede
Făcând-o pe deşteptu’, şi c-un cuvânt nu-l cerţi
De nu te-ncrezi în nimeni şi nimeni nu te crede,
De-ţi poţi ierta păcatul, dar altora nu-l ierţi,

De nu amâni o clipă un rău să împlineşti
Şi dacă minţi mai tare când alţii nu spun drept,
De-ţi place în iubire cu ură să izbeşti
Şi totuşi îţi pui mască de sfânt sau înţelept,

De te târăşti cu viermii şi-n visuri nu-ţi iei zborul
Şi numai interesul îl sui la rang de ţel,
De părăseşti învinsul şi treci cu-nvingătorul
Şi-i vinzi fără sfială pe amândoi la fel,

De rabzi să-ţi afli scrisul şi spusa tălmăcite
Drept adevăr să-nşele mulţimea oarbă şi,
Când vorbele şi fapta în vânt ţi-s risipite,
Tu, dându-le la dracu’, poţi altele scorni,

De poţi să faci întruna dintr-un câştig o mie
Şi patria pe-o carte s-o vinzi la primul semn,
De nu-ţi plăteşti bănuţul luat cu datorie,
Dar tu să fii plătitul găseşti că-i drept şi demn,

De poţi să-ţi storci şi gândul, şi inima, şi nervii,
Îmbătrânite-n rele, să facă rele noi,
Şi, sub nehotărâre plecându-te ca servii,
Când toţi strigă „’nainte!”, doar tu să strigi „’napoi!”,

Dacă, stând în mulţime te-mpăunezi semeţ,
Dar lângă cel puternic îngenunchezi slugarnic,
Şi pe duşmani sau prieteni, tratându-i cu dispreţ,
Te faci că ţii la dânşii, dar îi înşeli amarnic,

Dacă nu pierzi momentul să faci oriunde un rău
Şi-n umbra lui te-nlinişti ca-n umbra unui pom,
Al tău va fi Pământul cu tot prisosul său.
Vei fi între domni Întîiul, dar niciodata OM!