Ştiu şi simt că Dumnezeu este Iubire. Dar dacă Dumnezeu este Iubire atunci de ce urăsc atât de mult? De ce doresc, chiar fără un profit oarecare, să moară şi capra vecinului?
Domnul Iisus ne-a învăţat să ne iubim aproapele – prieten sau duşman, anonim trecător sau demnitar de stat – şi să ne rugăm pentru el. Nicolae Steinhardt spunea într-o carte a sa că: ,,Nu piroanele l-au ţintuit pe Iisus pe Cruce ci dragostea Lui pentru oameni”. deci prin propriul său exemplu El ne-a învăţat suprema Iubire. Aşa şi noi trebuie să-I fim următori şi să iubim asemenea Lui, însutit şi înmiit mai puţin, dar să iubim din toată fiinţa noastră, cu toate puterile noastre.
Dar cum să facem asta când raţiunea, mintea noastră ne spune exact contrariul? Ochii văd doar pe cei răi ajungând în vârful ierarhiilor, având putere şi bani, iar mintea ne vrea asemenea lor. Cei buni din păcate dispar prea repede din memoria colectivă, exemplul lor fiind aproape imposibil de urmat.
Avem însă şi preoţi duhovnici şi cărţi bune care să ne îndrume pe calea iubirii tuturor oamenilor. Cu de la noi putere nu putem deveni mai buni şi mai drepţi. Doar cu ajutorul lui Dumnezeu, rugându-L mereu, putem deveni mai buni. Rugăciunea este singura pastilă bună pentru sufletul nostru.
Cea mai scurtă şi mai anevoie totuşi de rostit este Rugăciunea inimii: ,, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul. ”, care pe calea unei smerenii desăvârşite ne duce către momentul în care vom da supremul examen al sufletului: unirea prin inimă şi minte cu Domnul Iisus Hristos.
Eu am gustat cândva demult un strop din bucuria acestei rugăciuni şi trebuie să spun că este tare dulce. Părea un dulce extaz, o bucurie copilărească, ca o mângâiere pe creştet a lui Dumnezeu pentru un copil al său care a făcut o faptă bună. De aceea cred că rugăciunea, în orice formă a sa, este supremul bine pe care îl putem face pentru noi şi semenii noştri.
Rugăciunea inimii este una dintre parolele care deschid porţile raiului: raiul din propriul suflet în care să-ţi primeşti şi semenii cu care, împreună, să intrăm, când va veni timpul, în Raiul cel veşnic al lui Dumnezeu.
Un lucru nu înţeleg însă: de ce această rugăciune simplă şi profundă în acelaşi timp nu este înscrisă pe pereţii fiecărei biserici din ţară şi din lume. Aş vrea ca atunci când trece pe lîngă biserică orice om să o vadă şi să rostească cel puţin o dată în viaţă:
,, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul. ”
Domnul Iisus ne-a învăţat să ne iubim aproapele – prieten sau duşman, anonim trecător sau demnitar de stat – şi să ne rugăm pentru el. Nicolae Steinhardt spunea într-o carte a sa că: ,,Nu piroanele l-au ţintuit pe Iisus pe Cruce ci dragostea Lui pentru oameni”. deci prin propriul său exemplu El ne-a învăţat suprema Iubire. Aşa şi noi trebuie să-I fim următori şi să iubim asemenea Lui, însutit şi înmiit mai puţin, dar să iubim din toată fiinţa noastră, cu toate puterile noastre.
Dar cum să facem asta când raţiunea, mintea noastră ne spune exact contrariul? Ochii văd doar pe cei răi ajungând în vârful ierarhiilor, având putere şi bani, iar mintea ne vrea asemenea lor. Cei buni din păcate dispar prea repede din memoria colectivă, exemplul lor fiind aproape imposibil de urmat.
Avem însă şi preoţi duhovnici şi cărţi bune care să ne îndrume pe calea iubirii tuturor oamenilor. Cu de la noi putere nu putem deveni mai buni şi mai drepţi. Doar cu ajutorul lui Dumnezeu, rugându-L mereu, putem deveni mai buni. Rugăciunea este singura pastilă bună pentru sufletul nostru.
Cea mai scurtă şi mai anevoie totuşi de rostit este Rugăciunea inimii: ,, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul. ”, care pe calea unei smerenii desăvârşite ne duce către momentul în care vom da supremul examen al sufletului: unirea prin inimă şi minte cu Domnul Iisus Hristos.
Eu am gustat cândva demult un strop din bucuria acestei rugăciuni şi trebuie să spun că este tare dulce. Părea un dulce extaz, o bucurie copilărească, ca o mângâiere pe creştet a lui Dumnezeu pentru un copil al său care a făcut o faptă bună. De aceea cred că rugăciunea, în orice formă a sa, este supremul bine pe care îl putem face pentru noi şi semenii noştri.
Rugăciunea inimii este una dintre parolele care deschid porţile raiului: raiul din propriul suflet în care să-ţi primeşti şi semenii cu care, împreună, să intrăm, când va veni timpul, în Raiul cel veşnic al lui Dumnezeu.
Un lucru nu înţeleg însă: de ce această rugăciune simplă şi profundă în acelaşi timp nu este înscrisă pe pereţii fiecărei biserici din ţară şi din lume. Aş vrea ca atunci când trece pe lîngă biserică orice om să o vadă şi să rostească cel puţin o dată în viaţă:
,, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul. ”
