Mircea Eliade –Arta de a muri

,, Trăim atâta mizerie, experimentăm cu toţii atâta laşitate şi abdicări ( un om cu adevărat cinstit, în sensul clasic al cuvântului, ar trebui în zilele noastre ori să asasineze, ori să se sinucidă: refuzând prin acest gest de curaj să ia parte la contemporaneitate ); ne vedem siliţi în fiecare zi să asistăm la atâta suferinţă nedreaptă; înţelegem în fiecare zi că suntem neputincioşi să alinăm suferinţele acestea, ca orice am face suntem şi rămânem neputincioşi- încât ajungem fiecare să realizăm condiţia tragică a existenţei noastre sociale. ( … )
Există astăzi în lume o suferinţă meschină, cotidiană, inferioară; o suferinţă biologică, nu una umană şi spirituală. Tragismul acesta de fiecare zi pe care îl trăim cu toţii nici nu ne ajută, cel puţin, să ne adâncim sufletul nostru, să-l conducem spre mântuire. Noi suntem ursiţi să înţelegem neputinţa nostră umană, limita voinţei noastre, nedreptatea predestinată acestei Lumi – auzind cum alţii au miliarde, iar alţii mor de foame, asistând cum cele mai curajoase porniri sunt înecate în ticăloşia sfârşiturilor, ştiind cum totul se cumpără, totul se vinde. Este o aşteptare tristă pretutindeni în lume. O aşteptare a întregii vieţi colective, neliniştită, chinuită. Ce miracol va putea sparge zidul de noroi care ne sufocă? Începi să disperezi chiar la posibilitatea acestui miracol … ,,

Iar dacă miracolele nu mai sunt posibile, atunci rămân definitive doar neroziile … NEROZIILE UNUI PROVINCIAL :

luni, 9 noiembrie 2009

Destinul să fie un personaj metafizic ce ne terorizează, ce ne face viaţa un infern? după Nicolae Steinhardt

- Aceasta-i marea problemă creştină! Predestinarea şi libertatea de a ne făuri prin credinţă şi faptele noastre mântuirea.
Predestinarea m-a obsedat şi îngrozit ani de-a rândul; Sf. Pavel, Fer. Augustin, Luther, Calvin, Pascal, janseniştii, Karl Barth ( partizani ai predestinării ) nu-s de lepădat. Totuşi nu-mi vine a crede că Dumnezeu e – cum spunea Pavel în epistola către Romani ( cap 9 ) un olar care frământă arbitrar şi nepăsător şi vase de cinste şi vase de necinste ( acestea ,, gătite spre pieire” ).
Dumnezeul iubirii să fie un simplu olar nepăsător şi rece? El care şi-a trimis fiul în lume ca să sufere şi să moară pe cruce pentru mântuirea făpturilor Sale?
De curând am aflat angoasantei probleme o soluţie satisfăcătoare în cartea Le choix de Dieu ( 1987 ) a lui Jean Marie Lustiger, cardinal şi arhiepiscop al Parisului ( un polonez ca şi Papa Ioan Paul II, emigrat cu părinţii în Franţa, unde s-a convertit de tânăr la creştinism, căci era ovrei ). Zice Lustiger, cum mai bine nici că se poate: Dumnezeul creştinilor vrea mântuirea tuturor oamenilor, nu numai a aleşilor săi. Iată soluţia: Dumnezeu îşi are aleşii ( vasele de cinste), dar pe ceilalţi nu-i meneşte an iniţio diavolului, ci îi lasă în regim de libertate să-şi proiecteze ei, liberi, veşnicia. Dumnezeu nu este un olar nepăsător ci altceva; nu e totuna cu Fatum, cu Moartea, cu destinul ( adică: predestinul ), ci este Dumnezeul cel liber, milostiv şi iubitor de oameni, care doreşte şi voieşte, speră şi aşteaptă mântuirea tuturor.
Altminteri, da, predestinarea, soarta dinainte statornicită e o formă a infernului.

( Acesta este raspunsul la Întrebarea nr. 309 din cartea ,, Nicolae Steinhardt - Monahul de la Rohia răspunde la 365 de întrebări adresate de Zaharia Sângeorzan ” , scoasa la editura Revistei Literatorul )