Am regăsit prin “Documente” un text mai vechi care poate “pune pe jar” orice creştin cu conştiinţă. El a fost postat pe un forum ortodox de către un tânăr preot ardelean (D.C.) . Vi-l recomand cu dragoste. L.D.
Zi de zi îmi pun o întrebare înfricoşătoare: cum mă vede Dumnezeu chiar în clipa asta? Privit de sus arăt ca un creştin? Am făcut o faptă bună azi? M-am comportat ca un următor al lui Hristos? Când văd cât de departe sunt, toate aceste false probleme (alegerile din SUA, etc.) îmi apar ca nişte vârtejuri de timp care vor dispărea în secunda următoare. Erau, se roteau…şi nu mai sunt. Nici urma nu le-a rămas. Dar există în afara mântuirii mele alte probleme care să mă privească în mod direct? Da. Pâinea aproapelui meu. În fiecare zi, la containerul blocului în care stau vin săraci. Ei nu cerşesc, ei caută în gunoaie. Mă tot întreb, oare ce or afla acolo? Cum poate trăi un om cu mâncare din gunoaie, cum poate să se îmbrace cu zdrenţe, cum poate să se învelească cu cartoane în secolul vitezei şi al tehnologiei? Dacă le dai bani, mulţi refuză. Unii au fost cândva oameni cu serviciu, au lucrat pentru pâinea lor. Vorbesc frumos, îngrijit. Nu înjură, nu blestemă, nu acuză. Unii tac… Şi fug atunci când vii către ei. De ruşine. Iar eu am celular, televizor şi dorm într-un pat comod, la căldură.
Asta mi se pare o problemă înfricoşătoare. Cum ne priveşte de sus Hristos? El, care ne-a poruncit să-L îmbrăcăm, să-L hrănim, să-L cercetăm? În fiecare zi mă întreb, în fiecare zi sunt judecat, şi în fiecare zi sunt condamnat de conştiinţa mea. E ca o judecată de apoi anticipată… Şi nimeni nu vorbeşte despre ei. De parcă nimeni nu-i vede. Chiar aşa să fie? Voi nu i-aţi văzut niciodată? Numai în oraşul meu vin din sfert în sfert de oră? Asta chiar e o problemă. Ei nu apar în ziare. Nu dau interviuri. Nu apar la ştiri la TV. Nu votează. Nu au buletine, nu au pensii. Nu au medic de familie. Nu au familie, prieteni, rude. Nu au paturi, nu au acoperiş, nu au frigider, telefon, internet, palton, cacao cu lapte. Ei nu postesc. Ei beau, ca să nu îngheţe de ger pe dig, sub pod.
Oare ce părere are Hristos de toate acestea? De sus, El ne vede ca pe o ţară ortodoxă. Noi avem deplinătatea adevărului revelat, numai noi avem harul. Şi noi îi avem pe ei, căutătorii prin gunoaie.
Nu demult am întâlnit în Timişoara un om. Are cam 30-35 de ani şi vinde ciorapi. Trei perechi la suta de mii. Toată ziua umblă pe peroane. Nu fură, nu cerşeşte. El munceşte. Cât poate fi câştigul lui dacă scade investiţia ciorapilor? Câţi îi cumpără ciorapii într-o zi? Câţi au nevoie de ciorapi într-o gară? Câţi ciorapi trebuie să vinzi ca să câştigi bani de un sandviş şi o cafea caldă? Dar ca să îţi cumperi medicamente pentru inimă de 250.000? Mai ales când eşti bolnav de inimă… Îl cheamă Toma Florin şi are o privire blândă. Mi-a spus că este botezat ortodox. Într-o ţară ortodoxă. Vorba lui e mângâietoare şi calmă. Nu ştiu de ce. Mă întreabă dacă am Duhul Sfânt. Îi spun că nu ştiu. Chiar aşa, cum mă priveşte de sus Duhul Sfânt? Toma Florin spune că a crescut la orfelinat. Apoi a fost trimis în lume, de la 18 ani. Doarme într-un tren abandonat, pe linia 15. În gara din Timişoara. Îmi spune că i s-a furat Biblia. Ar citi Biblia. I-o dau pe a mea. Oricum, eu nu o citesc la fel de des ca el. Ar trebui să fiu la fel de disperat şi de nenorocit. Îmi arată urmele operaţiilor. Are nevoie de medicamente. Are nevoie de haine mai groase. Într-adevăr, mă uit şi văd că ale lui sunt cam subţiri. Are un rucsac. Toată averea lui e în spate. E curat şi vorbeşte îngrijit. Nu simte nevoia să înjure. Are nevoie de sprijin. Mă întreabă când mai vin prin Timişoara? Nu ştiu, poate peste câţiva ani. Mă duc la Timişoara doar când e nuntă în familie.
Trenul meu fluieră de plecare. Ne despărţim ca doi ortodocşi. De sus ne priveşte Dumnezeu. Eu sunt preot ortodox. El este enoriaşul meu. Eu mă voi duce la familia mea, voi avea mângâierea unei soţii care mă aşteaptă la gară, surâsul copilului meu, căldura unui cămin, o plapumă moale şi călduroasă. El se va duce în trenul acela abandonat, va îngheţa în noaptea compartimentului neluminat. Fără un prieten. Fără soţie, copii.
E corect? E drept? E just?
Aici e problema. El şi miile de oameni ca el. Fete tinere care avortează de frica părinţilor. Copii care fug de acasă de frica părinţilor beţivi. Liceeni care se droghează fiindcă nimeni nu a reuşit să-i convingă că Dumnezeu îi iubeşte. Beţivi care se autodistrug pentru că au fost traumatizaţi în copilărie. Bolnavi pe care nu-i caută nimeni în spitale. Cei care caută în gunoaie. Tot nihilismul lumii.
Iar noi ortodocşii stăm şi discutăm. Măcar de-ar ieşi o acţiune mică din toate discuţiile noastre mari. Dar dacă 2 sau 3 forumişti s-ar uni în acelaşi oraş, deja ar avea un grup de acţiune. O singură acţiune făcută de ei ar valora mai mult decât mii de vorbe. Pentru că pe Toma Florin nu l-ar fi încălzit discursurile mele, sau opiniile mele despre Catedrala Mântuirii. M-a întrebat scurt: Vine iarna, n-ai o bluză în plus? Aveam, chiar mai multe, aşa că i-am dat una. Şi asta îi va ţine de cald. Dar câţi sunt ca el? Încă mai sunt 2 săptămâni de vreme călduroasă, după care vine frigul. Ne băgăm antigel în radiatoare, ne scoatem garderoba de iarnă. Va începe Postul. Vom mânca de post, vom fi corecţi. Dar adevăratul post e să renunţi la o parte din mâncarea ta în Post ca să i-o dai săracului, zice Sfântul Ioan Gură de Aur. Dacă ai două haine şi nu dai una celui ce nu are niciuna, nu eşti ortodox, spune Sfântul Cosma Etolianul. Dar asta nu intră în urechile mele.
Apropo, dacă este vreo credincioasă cu suflet din Timişoara pe acest forum, o rog să-l caute pe Toma Florin pe peronul Gării de Nord din Timişoara (adresa lui e trenul părăsit de pe linia 15, dar ziua e pe peron), să-i ducă nişte haine vechi şi groase, o pătură veche, un sandviş şi să-i spună că Dumnezeu nu l-a uitat. Şi să considere că le-a dat direct în mâna lui Hristos. “Oricine face acestea unui frate mai mic de-al Meu, Mie Mi-a făcut”.
Sunt preot ortodox, dar mă doare indiferenţa apocaliptică a lumii în care trăiesc. Dacă 2 sau 3 se vor aduce în numele Meu, spune Hristos, le voi împlini rugăciunile. 2 sau 3… asta nu ar fi un grup de acţiune?
Ar fi aşa de greu să ne întâlnim, noi, ortodocşii, să ne petrecem timpul liber cu folos? Astfel de acţiuni nu ar echivala cu un post, cu un acatist? Fiecare ar putea găsi 2 sau 3 ortodocşi în jur cu care să întemeieze un grup de acţiune… Orice faptă bună, chiar şi un pahar de apă, vor fi răsplătite de Hristos… Orice faptă mică, dar nu miile de vorbe, căci “nu oricine spune Doamne, Doamne se va mântui, ci doar acel care face voia Tatălui ceresc”…
Un preot ortodox - 2 noiembrie 2004
text preluat de pe blogul: Pridvorul lui laurentiu dumitru
