Domnule Primar,
O dată ce am ales, acum 30 de ani, liber şi nesilit de nimeni, să-mi trăiesc
viaţa în acest oraş, e de la sine înţeles că nu-mi poate fi indiferent nimic
din ceea ce se petrece aici. La o întâlnire, v-am spus că aş vrea să discutăm
ceva. A trecut timp, cu încercări nereuşite de sincronizare. V-am prins o dată între
două uşi şi v-am spus despre ce doresc să discutăm. Am aşteptat un semnal. V-am
mai căutat, fără succes. Era evident că nu găseaţi necesară conversaţia. Între
timp răul s-a produs. Pentru ca să realizaţi că a fost un rău şi nu prea doriţi
să ne vedem, sunt nevoit, de dragul oraşului şi al oamenilor lui, să vă vorbesc
aici.
E vorba de mult năpăstuiţii copaci ai bulevardelor noastre, care, în fine, în
ultimii doi ani, scăpaseră agresiunii devastatoare care îi mutila în fiecare sfârşit
de iarnă. Deabia îşi făcuseră teii puţină coroană şi au fost din nou căsăpiţi sălbatic,
mai rău ca oricând. Cât de fericiţi au fost oamenii în timpul din urmă, că i-au
văzut frumos crescuţi, chiar şi parfumaţi de florile care au îndrăznit să se
deschidă, la unii din ei, - ar fi bine să-i întrebaţi, aşa cum ar trebui să ştiţi
şi ce spun acum, văzând dezastrul. Dar socialismul care schilodea şi pomii şi
sufletele oamenilor, i-a deprins să nu spună ci să rabde. Iar pomii n-au picior
ca să reacţioneze faţă de agresori.
Fiţi sigur ca ceea ce vă spun este în consensul tuturor, şi că vorbesc în
cunoştinţă de cauză şi prin studiile mele, şi prin faptul că am văzut Europa,
de aproape.
În toate ţările există legi care sancţionează tăierea crengilor mai groase
de 6-8 centimetri. Priviţi ciosvârtele rămase pe teii frumoşi, care vor înfrunzi
3 - 4 săptămâni mai târziu decât fraţii lor care au scăpat. Şi vor face, în
chinuri, o coroană de un metru şi jumătate, ca nu cumva, în arşiţa verii,
cineva să se poată adăposti la un pic de umbră. Crengile ceva mai subţiri rămase,
au fost cu grijă curăţate ( o grijă demnă de o cauză mai buna ! ) de orice
crenguţă care poartă muguri.
Aşa că sărmanul pom se va chinui cumplit să dea frunze din trunchi sau din
crengile care n-ar trebui să le facă.
Să nu mai vorbim de înfăţişarea estetică dezolantă a unui bulevard de
cioate ( care par să moară în chinuri ). ( ...) Şi oricui îi vine să plângă la gândul
parfumului de tei de care suntem văduviţi în fiecare vară.
Folosul practic al pomilor e cunoscut oricui, din clasa a treia sau mai
devreme - dar se vede că rămâne în domeniul teoretic: cantităţile de oxigen
fabricate de pomi sunt direct proporţionale cu mărimea coroanei şi numărul de frunze;
oraşul nostru, poluat după cum se ştie şi se simte, nu are niciodată prea mult
oxigen. În al doilea rând, coroanele pomilor sunt o perdea protectoare în faţa
prafului venit din stradă, care se aşterne prin case. Al treilea, poluarea
sonoră a străzilor macină pe nesimţite nervii; coroanele bogate vor fi un
eficient ecran de protecţie; zgomotul se pierde şi moare în frunze.
Omul depinde de starea mediului cu mult mai mult decât se crede. Toată
capacitatea lui de muncă şi de gândire e influenţată decisiv de calitatea
mediului, dispoziţia lui psihică depinde de ceea ce vede şi simte în jur;
tristeţea şi ariditatea betonului îi reduce pofta de viaţă şi de muncă,
siluetele disperate ale pomilor schingiuiţi îi nasc gânduri negre.
Pe când o privelişte armonioasă a vegetaţiei bogate, briza proaspătă din frunziş
şi lumina lui jucăuşă dau o dispoziţie deschisă, fericită, îi apără sănătatea
sufletească şi fizică.
El va trăi mai bine şi mai mult într-un mediu asemănător celui în care s-a
născut omenirea. Şi ea nu s-a născut nici pe stâncă, nici în pustiu – fie el şi
de beton.
S-a născut în codrii verzi, care l-au apărat şi l-au hrănit, l-au ferit de
soare şi de vânt.
( ... ) Alţii îşi dau seama mai bine de preţul pomilor: în Olanda şi
Danemarca tăierea unei crengi e urmată de sancţiune penală; ei au puţini pomi, şi
îi apără. Noi credem că avem
prea mulţi şi îi ucidem. Se vor răzbuna, şi răzbunarea Naturii e cumplită; se întâmplă
în lume fapte care o dovedesc, şi să nu dorim să încercăm.
Dacă
e vorba de puterea de a judeca ce şi cum trebuie tăiat, în oraşul nostru, mai
bine să nu vorbim ( … ) În mod sistematic, gardurile vii se tund chiar în
zilele în care se pregătesc să-şi deschidă florile lor aromate şi albe. Arbuştii sunt tunşi exact de ramurile care
trebuie să facă flori. Rămân doar mături. Să nu uităm că ani de zile, când erau
tineri, pomii ornamentali de pe strada Poştei erau “ eliberaţi “ de toate
ramurile tinere care trebuiau să înflorească, iar florile pe care toată lumea
le admira în Mai s-au deschis numai după intervenţii categorice, fiindcă
specialiştii nici nu ştiau că pot înflori. Am putea continua, dar e păcat.
Deci, Domnule Primar, gândiţi-vă că ar fi bine să vă plecaţi urechea la
vreme către cei care doresc binele târgului nostru – şi să judecaţi după ce i-aţi
auzit. Uitaţi-vă la teii neatinşi din parc, în comparaţie cu necajiţii de pe
bulevarde, care nici măcar nu mai pot acoperi cât de cât urâţenia blocurilor
unui trecut pe care dorim să-l uităm. Ei, săracii, nu pot să ne dea curaj
pentru viitor.
DORIN SPERANŢIA ( 1920- 1997
) – om de cultură, muzicolog, artist fotograf, medic biolog, cetăţean de onoare
post-mortem al Oneştiului.
( Material preluat
din ziarul Curierul, publicaţie
independentă pentru Valea Trotuşului, nr 104 şi 105 din 1995.)
