Mircea Eliade –Arta de a muri

,, Trăim atâta mizerie, experimentăm cu toţii atâta laşitate şi abdicări ( un om cu adevărat cinstit, în sensul clasic al cuvântului, ar trebui în zilele noastre ori să asasineze, ori să se sinucidă: refuzând prin acest gest de curaj să ia parte la contemporaneitate ); ne vedem siliţi în fiecare zi să asistăm la atâta suferinţă nedreaptă; înţelegem în fiecare zi că suntem neputincioşi să alinăm suferinţele acestea, ca orice am face suntem şi rămânem neputincioşi- încât ajungem fiecare să realizăm condiţia tragică a existenţei noastre sociale. ( … )
Există astăzi în lume o suferinţă meschină, cotidiană, inferioară; o suferinţă biologică, nu una umană şi spirituală. Tragismul acesta de fiecare zi pe care îl trăim cu toţii nici nu ne ajută, cel puţin, să ne adâncim sufletul nostru, să-l conducem spre mântuire. Noi suntem ursiţi să înţelegem neputinţa nostră umană, limita voinţei noastre, nedreptatea predestinată acestei Lumi – auzind cum alţii au miliarde, iar alţii mor de foame, asistând cum cele mai curajoase porniri sunt înecate în ticăloşia sfârşiturilor, ştiind cum totul se cumpără, totul se vinde. Este o aşteptare tristă pretutindeni în lume. O aşteptare a întregii vieţi colective, neliniştită, chinuită. Ce miracol va putea sparge zidul de noroi care ne sufocă? Începi să disperezi chiar la posibilitatea acestui miracol … ,,

Iar dacă miracolele nu mai sunt posibile, atunci rămân definitive doar neroziile … NEROZIILE UNUI PROVINCIAL :

duminică, 1 martie 2009

Spionul

O noapte neagră, fără lună. Clădirile sunt cufundate în beznă. O linişte apăsătoare învăluie totul. Doar luminile proiectoarelor veghează neobosite întinderile acestei tabere militare. Dansul fasciculelor de lumină care se întretaie şi se despart, creează o stare de nesiguranţă continuă. Oricând te aştepţi să urle de undeva o sirenă şi totul să se trezească la viaţă, într-un vacarm de nedescris. Pericol … peste tot ne însoţeşte rânjetul capului de mort de pe indicatoare. Aici mor nervii dacă totuşi încă mai trăieşti.

Ca nişte umbre, ne ascundem în spatele clădirilor obscure. Acum trebuie să fugim şi iar să fugim. Pe unde, nu ştiu încă, dar trebuie să fugim. Ne despărţim. Fiecare pe cont propriu.
Undeva se dă alarma. Totul se succede cu repeziciune. Paşi alerţi, maşini ambalate, strigăte şi comenzi, lumini ce se aprind peste tot, zgomote de uşi rulând pe şine şi ecluze care se închid automat. Peste toate se distinge zumzetul generatoarelor de mare putere şi sâsâitul detectoarelor cu infraroşu. Tabăra intră în regim automat de apărare şi supraveghere.
Da, acum ne caută pe noi. Mai speră să găsească secretul la noi, însă satelitul îl are deja în memoria sa. În câteva minute informaţia va ajunge la ai noştrii, la cartierul general.

Trebuie să fugim …
De departe văd gardul taberei militare dar până acolo poţi muri de o mie de ori. Suntem însă pregătiţi şi cunoaştem planul de evadare chiar şi în caz de alarmă. Să vedem ce spune computerul portabil. Incomod să-l ţin pe mână dar foarte comod dacă mă scapă din încurcătură. Ignor lumina proiectoarelor şi detectoarele de zgomote. Datele lor se centralizează greu şi roboţii ce îi folosesc nu ne văd prea bine. Trebuie să te urmărească şi să te identifice mai întâi. Am ajuns într-un punct mort de lumină. Încep exploziile preventive ale câmpurilor de mine. Nu este nici o problemă aici, culoarele lor sunt cunoscute chiar dacă sunt mobile. De aici apar însă detectorii laser şi magnetici, care sunt mult mai eficienţi. Computerul îmi expune schema şi traiectoriile lor din punctul în care mă aflu. Încep un dans complicat printre mine şi raze, cu sărituri curioase peste obstacole nevăzute. Abia am reuşit să trec de ele şi stropitorile de schije şi cartuşe încep să radă totul. Sunt nişte arme imposibile şi oarbe care ucid totul. Am ieşit din punctul mort de lumina şi trebuie să caut altul. Târându-mă sunt din nou în siguranţă. Schijele încep să-mi zgârie uniforma şi trebuie să arunc o grenadă către cele mai apropiate stropitori. Recunosc că planul de apărare al taberei inamice este ingenios, dar nu mai are nici o valoare atâta vreme cât noi îl cunoaştem.
Stropitorile au amuţit dar asta înseamnă un pericol în plus.În spate simt cum se apropie de noi echipele speciale de căutare. Ce fac oare ceilalţi? Înaintez. Un pas greşit. Computer, salturi, căderi, paşi, un joc nebun cu moartea. Şi lumina asta care nu mă mai slăbeşte. Parcă mă călăuzeşte spre moarte. De oriunde poate veni o rachetă şi gata. Simt că mi se face rău. Ce se întâmplă oare? Vibraţiile aparatelor de pe mână mă trezesc la realitate. Uitasem de gazele toxice. Vechi dar încă folosite. Le simt prin mască. Filtrele astea nu sunt prea bune, dar în sfârşit ei mi-au garantat … Mi-au garantat ? Ce? Sunt doar un simplu spion.
Acum nu mai are nici un rost să mă gândesc. În definitiv dacă scap, scap. Gard electric. Dacă n-aş purta echipament de protecţie aş simţi mirosul acizilor şi efectul lor. Şi au efect, nu sunt chiar invulnerabil. În câteva secunde cer computerului orarul de funcţionare şi timpii morţi pentru a trece prin gard şi prin bariera de acizi. Bine. Acum ţin în mână o epavă distrusă de vapori. Păcat . Îl arunc într-o baltă ce sfârâie. Mi-a rămas doar ceasul de la încheietura mâinii. Încă rezistă. Acum e momentul. Arunc o grenadă şi gardul se rupe. Într-o clipă mă arunc prin deschizătură. În urma mea văd o explozie de scântei şi gardul care se reface instantaneu. Ciudat, asta nu o ştiam.
De aici nu mai există nimic. Şi aşa planul de apărare al taberei este imens şi consumă foarte multă energie. În spatele meu totul este în mişcare. Pare o cetate asediată de propriile arme. Ca nişte artificii ale morţii.
Gata, am scăpat. În faţă mă aşteaptă întunericul şi poate ceilalţi … Fug.

A fost găsit după un timp. Murise. A scăpat de toate, dar a fost prins în ceea ce se numeşte ,,o capcană de prins soareci ,,.

Se pare că acea capcană îl aştepta acolo dintotdeauna, veşnic final al omului de sacrificiu. A meritat însă. Secretul lor a fost aflat ...