Sunt liber pentru că n-am ucis nici măcar cu gândul o floare, pentru că am crezut în visele mele şi pentru că n-am minţit dragostea niciodată.
Şi totuşi:
Mă-nchid în camera mea ca într-o insulă
Şi sufăr tot mai grăbit de tinereţe
Ca de o boală, sau dragoste.
Sunt liber atâta vreme cât speranţa în frumos şi sublim nu s-a pierdut în nesfârşirea infinitului. Sunt liber pentru că mă mai regăsesc printre stelele nopţii de vară, n-am pedepsit şi n-am judecat pe nimeni.
Vreau să rămân liber oricât de mult ar durea libertatea.
Mă-nchid în camera mea ca într-o insulă
Şi sufăr tot mai grăbit de tinereţe
Ca de o boală, sau dragoste.
Sunt liber atâta vreme cât speranţa în frumos şi sublim nu s-a pierdut în nesfârşirea infinitului. Sunt liber pentru că mă mai regăsesc printre stelele nopţii de vară, n-am pedepsit şi n-am judecat pe nimeni.
Vreau să rămân liber oricât de mult ar durea libertatea.
După mult timp îmi amintesc de Revoluţia română din decembrie 1989. Gândurile pe care acum le pun pe hârtie s-au născut de mult timp în mintea mea – imediat după evenimente. Totul se rezumă la o succesiune de fotograme în mişcare, pe un ecran uriaş dintr-o sală neagră de cinematograf ...
Camera de filmare urmează un grup de tineri demonstranţi care pătrund în forţă într-un birou, aruncând în lături uşa vopsită în roşu. Interiorul prezintă biroul unui activist de partid, fără ferestre, ca un buncăr. Bineînţeles este gol. Mobilierul se compune dintr-un birou, biblioteca plină cu cărţile partidului şi dulapul cu vrafuri de hârţoage. Peste toate tronează chipul lui, al Părintelui iubit, al Preşedintelui.
Furia oarbă a tinerilor se abate asupra bibliotecii şi a portretului. Acesta din urmă este smuls de la locul său, spart, rupt, distrus complet şi călcat în picioare. În locul portretului, acolo sus, apare o fereastră mică cu gratii prin care se vede un cer albastru senin, plin de lumină.
O nouă clipă de furie şi mâini puternice apucă gratiile pe care le dislocă din starea lor de încremenire. Aceleaşi bare sparg mai apoi geamul ferestrei prin care încep să se audă, tot mai desluşit, zgomotele de afară. Toţi cei dinăuntru vor să vadă ce se întâmplă afară şi să fie la rândul lor văzuţi.
Camera de filmare prezintă de la înălţimea unei clădiri de zece etaje, prin fereastra distrusă, un bulevard plin de oameni care mărşăluiesc strigând lozinci anticomuniste, urlând sloganuri antidictatoriale şi agitând steaguri tricolore fără stemă. O gigantică râmă multicoloră agitându-se împotriva propriei sale condiţii de târâtoare, împotriva mizeriei şi a sărăciei. Perspectiva este ninsă de mulţimea de hârtii rupte care zboară prin aer.
În culmea acestei libertăţi negândite în trecut, unul dintre tinerii din birou escaladează fereastra, vrând a se exprima mai liber, părând încătuşat de interiorul răvăşit şi infestat de comunism. Îşi urlă răspicat libertatea, deşi nimeni nu îl aude, totul fiind acoperit de ,, Jos dictatorul ! Jos comunismul ! “ urlat din mii de piepturi.
Urmează însă clipa de neatenţie a libertaţii, când uitând de cei care au slujit vechiul regim, demonstranţii devin ţinte pentru gloanţele teroriştilor. În panica creată, tânărul demonstrant cade împuşcat de la fereastră, planând parcă, ca un Icar rănit, pe deasupra coloanelor de demonstranţi, prăbuşindu-se pe asfaltul străzii răscolite de paşii celor care fug şi care nu ştiu că sunt deja liberi.
Panica celor ce înconjoară locul prăbuşirii apare pe ecran ca o învălmăşeală de vârfuri de pantofi şi ghete, apoi un val de sânge roşu întunecat acoperă obiectivul acum spart al camerei de filmare. Imaginea se taie, ecranul rămâne alb. Murmurul şi strigătele străzii continuă să se mai audă un timp, apoi brusc se face linişte. E tăcerea celor care trăiesc anii de după Revoluţie. Tăcerea celor ce au uitat de cei care au murit atunci. Tăcerea cetăţeanului obişnuit de pe stradă, liber acum de orice constrângeri, reguli sau prejudecăţi.
Restul sunt cei care au ocupat din nou acel birou de la etajul zece …